Noi doi

Cea mai buna metoda sa cuceresti pe cineva e sa nu iti propui acest lucru. Imi aduc aminte de un baiat pe care-l urmaream cu privirea de luni de zile… si cand mi-a facut curaj intr-un bar sa ii spun ca imi place de el, mi-a spus ca de doua zile si-a facut prietena.

El se simtea mai rau decat mine ca ma intrebase de 2-3 ori ce spun, nu intelegea din cauza muzicii. De atunci am zis GATA!!! Lunile au trecut, totul era intr-o monotonie totala si ies intr-o seara cu un prieten de al fratelui la un suc, ca ma disperase cu intrebarea asta in fiecare seara. Cand ii spun ca mergem la un suc, imi spune ca o sa mai vina cu un baiat, ca are masina si ca dupa suc, poate ne plimbam pe undeva. Nu mi-a picat prea bine, dar am zis fie …. La bar, eu si prietenul fratelui radeam, celalalt era serios, pentru el era o plictiseala totala si nu radea la nicio gluma si rar vorbea. Chestia e ca atitudinea lui m-a facut curioasa sa il cunosc mai mult, dar nu mi-am propus sa il cuceresc, nu intentionat, subconstientul meu vroia altceva, ca el a ajuns sa fie prietenul meu, la doar o saptamana in care ne vedeam zilnic.

 Dupa suc, am plecat cu masina prin tot orasul, pe malul raului, la marginea padurii, prietenul fratelui a trecut in spate si cred ca numara minutele pana va ajunge acasa. Eu am facut primul pas ca noi sa fim impreuna, desi nu stiam absolut nimic despre el, putea sa fie si insurat si sa aiba chef doar de o aventura. Lui i-a placut indrazneala mea, stia ca ceva se ascunde sub fata mea de fata pe care o afisam. A fost frumos, prea frumos as spune.. si cand m-a adus acasa mi-a cerut nr de telefon. Ma gandeam cand are de cand sa mi-l ceara?

Niciodata nu am crezut cand prietenele mele imi spuneau ca au fluturasi in stomacel cand se intalnesc cu X sau Y. Ehhh asa a fost si la mine. Dupa 10 zile  de cand eram impreuna m-am mutat la el, da.. eu care nu vroiam sa raman peste noapte la nimeni pana atunci. Preferam sa ajung tarziu tarziu acasa, decat sa dorm in alta parte. Si pe mine ma mira atitudinea mea, dar nu imi parea rau. Multe voci imi spuneau ca totul a decurs prea repede, dar ce conteaza cand noi ne iubim? Cand eram cu el la inceput, parca il stiam de ani de zile.. totul era perfect. Ne completam perfect.. el e serios si responsabil , eu am capul in nori si copilaroasa. Fiecare a gasit ceea ce cauta.

Focul pasiunii de la inceput se stinge, dar il poti face sa arda la nesfarsit. Cautand noi si noi chestii care sa il atraga. Mai nou am decis sa merg la epilare definitiva ca sa scap de lucrul care ma stresa cel mai mult in relatia asta. Sa nu-mi mai stea pe creieri faptul ca in fiecare luna acesta poate fi un motiv pentru care sa nu ma placa, sa nu se simta atras de mine.

Experimentul lui Narcis

Se privi în oglindă. Și chiar în clipa în care se privi, își dădu seama, fulgerător, ceea ce nu e doar un fel de a spune, că privitorul și privitul nu sunt unul și același, că cel care privea și cel care era privit sunt realități distincte și că singurul lucru care le unea, singura lor posibilitate de comunicare, era privirea.

Nu se simțea atras de cel privit. Nu se simțea nici atras nici respins. Se simțea mai degrabă nițel plictisit. Nu părea să existe nicio legătură între acel privit și acest privitor. Nicio legătură veritabilă, doar cea creată prin repetiția unei propoziții.

Absurditatea propoziției eu sunt acela, propoziția pe care fiecare privitor trebuie să și-o repete în fiecare zi în fața oglinzii, îl uimi ca o flacără de magneziu într-o peșteră. Din nou fulgerător, întrezări pe pereți desenele arhaice: bivoli, căprioare, teribila și misterioasa origine, reprezentată prin organul feminin la dimensiuni supra-naturale.

Sclipirea se stinse. Imaginea din oglindă se mișca, se strâmba, vorbea, și el își dădu seama că era legat de ea într-un fel aproape înspăimântător; că nu avea nicio cale de a scăpa vreodată de ea, că îl va urmări, că era a lui, și totodată nu a lui, bineînțeles, niciodată a lui, întotdeauna doar ceva privit, o realitate străină, cu care îi era imposibil să comunice altfel decât privind-o.

Eu sunt acesta, își spuse. Tu ești aceea. Nu ne putem întâlni niciodată, nu ne putem despărți niciodată. Atunci, îi spuse imaginii din oglindă, te voi privi. Te voi privi și te voi iubi. Tu nu mă vei putea iubi niciodată, pentru simplul motiv că nu exiști decât în capul meu, decât ca o propoziție repetată de mii de ori. Te voi iubi oricum pentru că sunt singur aici cu tine și habar n-am de ce.

Nu-mi rămâne decât să te privesc și să încerc să aflu cine ești și de unde am venit: împreună? separat?

Narcis trăi astfel mult și bine cu propria lui imagine, căreia i se dedică cu afecțiune și ironie. Era imaginea a ceva, asta cu siguranță; ceva se oglindea, ceva apărea și dispărea, ceva nici urât nici frumos, ceva aflat dincolo de calități, ceva care era.

A fi sau a nu fi ceea ce privea devenise preocuparea lui principală. De dimineața și până la culcare trecea prin lume cu privirea, zicându-și ce-o mai fi și asta. Imposibilitatea de a da un răspuns îl menținuse tânăr, sau mai tânăr decât alții, nu atât la înfățișare, cât în sufletul lui de privitor înrăit.

Privirea îl răsplătea uneori cu bucurii, alteori cu tristeți.

Astfel trecu viața. Într-o seară, aflat pe malul unui lac, Narcis se privi pentru ultima oară în oglinda lui. Și pentru prima oară, își zâmbi.

Noapte bună.

Aici şi acolo II

Pentru mine aceste întâlniri cu oamenii fac mai mult decât ar face o mie de vorbe, alungă stres, supărare sau nemulţumiri, mă fac să iau “vibe-ul”, cum îmi place mie să spun, să simt starea, sentimentul faţă de proiect de curatenie, cu echipament ted, din zonele respective, mă ajută enorm. Şi savurez fiecare moment, mă bucur de el şi îl trăiesc la intensitate maximă.
Tot în Timiş şi pe Valea Arieşului, oamenii ieşiseră la curăţenie, ministrul mediului a fost şi el prezent, arătându-şi susţinerea faţă de proiect. Multă bucurie în echipă că începem să fim vizibili :) .

E minunat să primesc e-mail-uri sau telefoane de la oameni care ne urmăresc, ne susţin, au încredere în mine şi colegii mei. Există şi e-mail-uri adresate mie în particular şi e totul tot mai înălţător :) . Mulţumesc, Andreea!

Weekend-ul trecut a fost pentru mine practic un trai pe un alt tărâm, deşi avea în el viaţa mea de zi cu zi! Mulţumită oamenilor minunaţi, am participat la un training de project management, care mi-a adus un cumul de informaţii extrem de necesare în contextul activităţilor actuale, mai multă claritate şi structurare în mintea mea. Totul datorită lui Codrin, un om incredibil, cu mare răbdare, multe cunoştinţe pe care le împarte cu dărnicie. Cu acest prilej, i-am cunoscut pe o parte dintre colegii din echipele locale.

Serile au fost magice datorită altor oameni minunati care au organizat un eveniment de nota 10 şi ne-au scos pe toţi în stradă. Nu credeam că pot fi atâţia oameni frumoşi în ţara asta. Artiştii şi-au prezentat fie creaţiile vestimentare, fie accesoriile unice, Iulian a adus o mică parte  şi a mai făcut câţiva paşi pentru viaţă pentru copiii care au nevoie.

Tot un must a fost şi punerea în practică a ideilor mele în materie de modă, realizate cu măiestrie de Andreea: fusta  a ieşit în lume şi a fost apreciată de toată lumea. Şi sper să mai facem multe până în septembrie!

Acum probabil se înţelege că dispar de pe aici cu multe motive. Aş vrea să apuc să le împărtăşesc în timp real.
Curând despre schimbare, întrebări, poteci de umblat,  “vie a la fenetre ou dans la rue”. Curând.

Aici şi acolo

M-am întors să scriu pe blog, tocmai când mi-am dat seama că mai sunt mai puţin de 100 de zile până la Ziua de Curăţenie Naţională pentru care lucrez cu sârg de mai mult timp. Da, doar atâtea zile mai sunt: stări ciudate, mixuri de idei şi gânduri: bucurie că vine “faimoasa şi aşteptata Ziua Z”, nelinişte că mai sunt lucruri de aranjat şi adus la forma perfectă. Dar sunt convinsă că se fac toate. Doar de-asta “fac parte din cel mai mare proiect de implicare socială din România!“. Deşi ieri mi-am dat seama că mai sunt doar 100 de zile, 30 de zile au trecut fără ca eu să mai las măcar două rânduri pe aici. Deşi ma gândeam la acest lucru în fiecare zi, nu reuşeam să opresc timpul în loc şi să se creeze “o buclă” în care eu să îmi găsesc locul şi să scriu aici. Faţă de dezamăgirea despre care vorbeam mai demult, acum parcă sunt mai blândă şi cu mine şi parcă şi mai mulţumită că timpul nu mai trece pe lângă mine. De când nu am mai scris, multe s-au întâmplat. Am fost alături de colegii mei în câteva judeţe din ţară, fie să lansăm proiectul (Călăraşi şi Teleorman), fie să vedem cum se desfăşoară acţiunea de curăţenie pilot din Argeş. În maşină, pe drum spre Piteşti, sunau telefoanele şi primeam veşti despre oamenii care ieşeau la curăţenie. Multă emoţie, extaz chiar. Încercam să configurez în minte ziua. Încă n-am curaj destul.

Despre inceputuri

Pentru mine, inceputurile sunt mereu presarate de stari oscilante, chiar paradoxale. Pe deoparte, inceputurile mi se par dragute, usoare, caci e perioada aceea de tatonare in care intrebi tot ce iti trece prin minte pentru a-l cunoaste pe cel cu care intri in contact, il scanezi, cauti, cercetezi cu ochii mintii si iscodesti cu puterea cuvantului pana obtii sau de cele mai multe ori, din fericire, atingi piscuri ale necunoscutului, ale nemaintalnitului si dorinta de a continua creste.

Inceputurile sunt de asemenea grele, pentru ca implica o adaptare oarecare, o pliere pe context, pe oamenii cu care intri pe contact, pe ce ti se ofera, modul in care stii sa primesti si la randul tau sa returnezi. Ca intr-un schimb de pase reusit, parca ar fi un curs euro banci perfect monetizat. Cand spun asta, nu subliniez necesitatea ipocriziei, privirilor de felina versata si a ranjetului ironic.

Nu, ci doar cautarea unui liant pe care sa se impleteasca ulterior, firesc, de la sine, o eventuala relatie: de iubire, de prietenie, camaraderie etc. Pe care dupa caz, o vrei mai ampla, mai profunda, de durata sau de cealalta parte, conjuncturala, simplista, de suprafata.

De putin timp, am cunoscut pe cineva. Mai degraba spus, am cam fortat aceasta intalnire. E drept, nu stiu de cate ori pana acum am permis cuiva sa stea sa imi numere nebunia batailor inimii, sa imi spuna direct, fara menajamente cate calorii ar trebui sa elimin sau cate am eliminat deja, cat de multa miscare ar trebui sa fac, pentru ca la finele zilei, sa imi spuna, cu o precizie aproape suparatoare, verdictul: nu sunt suficient de buna sa ma ridic… la nivelul pretentiilor si asteptarilor mele insami, in primul rand. E cu mine mereu si asa va fi de acum incolo. Si cred ca asa va fi mereu langa mine de acum incolo. Atata vreme cat ne vom putea suporta unul altuia nebuniile: eu ale preciziei lui sacaitoare, ale sigurantei similare unui ceas elvetian, el mie nesigurantele, ezitarile si incapacitatea din acest moment de a-i intelege tainele si tacerea usor criptica. Timpul insa aduce solutii si rezolvari. Asa tind sa cred ca va fi si pentru mine si el.

10.000…

…de imbratisari calduroase si de ganduri sincere pentru fiecare dintre cei care mi-au parcurs randurile scrise de aproape un an incoace, in care diverse stari m-au incercat si determinat sa ma confesez, sa povestesc, sa impartasesc din motive nenumarate: dorinta de a elimina furia, de a alunga tristetea, de a striga in gura mare victoriile, reusitele, momentele de fericire alaturi de oamenii dragi, implinirile “verzi”, exteriorizarea personalitatii mele din perspectiva lucrurilor care imi plac: melodii, filme, teatru, poezii, fotografii, locuri frumoase, oameni de la care invat ce e frumos.

Poate suna lacrimogen, dar pentru mine, persoana deloc mondena, “mediatizata” sau cunoscuta printre bloggeri, care descopera de scurta vreme halucinanta si mereu updatata lume a social media este o realizare, caci exista si feedback, fie si exprimat personal, si nu cuantificat in numar de comentarii. Sper la mai mult, sper la o continua imbunatatire, fidelizare din partea unora, descoperiri din partea altora. E o lume in care imi e drag sa ma retrag, “camera mea din ciberspatiu” dupa cum imi place sa alint blog-ul. Mai e putin si sarbatorim un an impreuna :) !
Pentru toate acestea, dar poate si mai mult de atat: MULTUMESC!

La noi ca niciunde în altă parte

Ideea acestui post mi-a venit în timp ce un cunoscut îmi vorbea despre cât de bine şi frumos e în alte ţări şi cât e de urât în România. În primăvară, atunci când a fost el în Germania să îşi cumpere un seria 3, a stat vreo 2 zile pe acolo. Drumuri bune, curăţenie peste tot, civilizaţie etc. Nu a durat mult şi a început să critice, într-un „joc” crescendo, ca într-un joc cu maşini şmechere, românii şi România în general. „Ai noştri nu o să-i ajungă pe ăia nici în 20 de ani!” spunea el. După care trage un ultim fum din ţigara pe care o avea, o aruncă pe jos şi o stinge cu pantoful, toate astea în condiţiile în care eram la 2 metri de un coş de gonoi. M-am gândit că nu ar reuşi să răspundă coerent dacă l-aş fi întrebat de ce nu şi-a aruncat chiştocul în coşul de gunoi. Am plecat imediat spunându-i că mai aveam ceva de făcut.

Acum revin la ideea postului. Îmi place Paraziţii şi am cumpărat mereu albumele lor  originale. Ştiam că un artist, sau o trupă în cazul de faţă, caştigă bani din vânzări şi din concerte. Ştiu că nu ar fi fost un capăt de lume dacă dădeam albumele jos de pe net şi că Paraziţii ar fi mers mai departe în continuare, dar ma simt mai bine că le-am cumpărat din magazin. Am senzaţia că am contribuit şi eu cu ceva, cât de mic, la existenţa trupei.

Nu vei obţine nimic dacă stai şi vorbeşti despre o problemă, aşteptând ca ea să se rezolve de la sine. Trebuie să pui şi tu umărul, cât de puţin.